Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Veacul înaintează”

        de Nicolae Prelipceanu

Aşa îi spune, dacă-mi aduc bine aminte, o doamnă simandicoasă, eului liric Grigore Alexandrescu, în celebra cândva poemă Satiră. Duhului meu, după ce acesta îşi declară totala inaptitudine pentru jocul de cărţi al vremii, whist-ul dacă nu mă înşel: „Trageţi toţi câte o carte: domnule, eşti cu mine./ Şezi, mă rog, împotrivă, şi vezi de joacă bine!/ Dar ţi-am spus, coconiţă, că eu, din întâmplare/ Nici bine, nici nebine nu pot să fac cercare;/ Am cuvintele mele: aste jocuri plăcute,/ Cu voia dumitale, îmi sunt necunoscute./ Nebun cine te-o crede; vrei să te rugăm, poate./ Astăzi chiar şi copiii ştiu jocurile toate,/ Veacul înaintează: Caro; vezi că ţi-e rândul;/ Dar ce făcuşi acolo, unde îţi este gândul?/ Când eu am dat pe rigă, baţi cu alta mai mare?/ Astfel de neştiinţă e lucru de mirare!”.

Veşmintele acelor vremuri ascundeau tot, dacă-i vedeai unei domnişoare sau doamne glezna (chiar „fină, de alăută florentină”, pardon, asta a fost mai târziu), aceasta era compromisă pentru tot restul vieţii sau, mă rog, pentru mult timp. Poezia, deci, se conforma epocii, moralei şi tabuurilor epocii.

A mai curs multă apă pe Dâmboviţa, pe-atunci curgătoare, nu băltindă ca în zilele noastre, până ca Tudor Arghezi să-i vad㠄bujorul negru şi fetia”: „Cu o floare-n dinţi/ Rada-i un măceş cu ghimpi fierbinţi./ Joacă-n tină/ Cu soarele-n păr, ca o albină,/ Se-apleacă, se scoală, sare,/ Cu sălbile zornăitoare,/ Ca nişte zăbale spumate./ Se încovoaie pe jumătate,/ Opreşte şoldu-n loc, zvârle piciorul/ Spre pâlcul, în cer, unde Săgetătorul/ Aţine noaptea drumul vultůrilor de-argint.// Şi-a dezvelit sărind/ Bujorul negru şi fetia./ Parcă s-a deschis cutia/ Unui giuvaier de sânge./ Aş pune gura şi aş strânge”. Mă rog, licenţa asta – poetică, socială? – şi-o putea permite poetul fiind vorba, după bijuteriile pe care le poartă, de o domnişoară din etnia romă, pe-atunci numită ţigancă, frumoasă, că de asta scria poetul şi de asta îi celebra „fetia”, deci considerată, pe-atunci, socialmente inferioară. Între timp, oricum, moda se mai modificase, acum (atunci) gleznele fiinţelor de sex feminin se puteau vedea cu ochiul liber chiar pe stradă, ba apăruseră chiar şi genunchii, care, vai, altădată, nici bănuiţi nu puteau fi. Pentru că, deşi Grigore Alexandrescu se oprise din înaintare, veacul îşi vedea de drumul său, fără să-i pese.

Şi iată că, prin primii ani patruzeci, dacă memoria nu mă înşeală, o poetă, tânără pe-atunci, Maria Banuş, a scandalizat lumea literară cu volumul său intitulat Ţara fetelor, unde apăreau deja genunchii, mai erau transcrise, în limbaj destul de criptic totuşi, încă liric, unele porniri adolescentine către senzualitate. Cu timpul, după ce poeta s-a predat proletcultismului, acest volum a devenit circumstanţă atenuantă în procesul, secret, pe care i-l făceau, pentru ei, conservatorii epocii, adică aceia care rămăseseră la estetica liberă dinainte, chiar dacă nu se manifestau.

Şi veacul a continuat să înainteze până când, iată, într-o zi, nu ştiu dacă bună sau rea, după pudibonderia impusă de regimul comunist – toate dictaturile sunt pudibonde aţi observat, nu? – a scăpat la libertatea cuvântului. Dacă pe vremea proletcultismului, ţin minte, îmi spunea Petre Stoica, a fost un mare eveniment când „s-a dat drumul la poezia de dragoste” şi la alte intimisme, acum s-a trecut de-a dreptul la exprimarea, sau, mai precis, transcrierea vorbelor la care unii încă mai roşeau şi se indignau cei ceva mai bătrâni.

Moda o luase înainte. Ea să fie un semn al veacului? Se dezveliseră multe părţi ale corpului, de preferinţă feminin, dar nici cu cele masculine nu se făcea economie la dezveliri, încât odată, îmi aduc aminte cu cât interes se uitau, cu coada ochilor, bărbaţii dintr-un autobuz 331 la „fetia” (scuzaţi exagerarea) unei tinere adormite şi probabil chiar drogate, înveşmântată lejer, că era vară toridă, cu o minijupă răvăşită. Femeile erau indignate, dar sotto-voce, sau, cum se spune pe limbaj mahalagesc de azi, ciocu’ mic. Departe de Tinca argheziană, ca – vorba lui Al. Obobescu – „griva de iepure” (v. Pseudo-kynegeticos).

Proza a descoperit că în romanele americanului Henri Miller actele sexuale decurgeau ca-n viaţa normală sau chiar mai ceva ca acolo, unul după altul, cu descrieri libere de orice spaimă. (Dar, vorba lui Magritte, „ceci n’est pas une…”) Am trecut repede peste procesul lui Baudelaire pentru mult-mult mai puţin, cu Florile sale ale răului, dar şi peste acela, interbelic, al lui Geo Bogza, pentru Poemul invectivă şi Jurnal de sex, care scandalizaseră o lume (românească) întreagă. Ajunsesem la proza românească, aceea care a desţelenit literatura şi i-a dat ieşire la sex. Ce Pământ desţelenit de Şolohov, cu care ne împuiau capul în anii ‘60?! Să vezi aici desţelenire autentică şi fără teamă de consecinţe penale, ca altădată.

Ba, de ce să n-o spunem, nici poeţii nu s-au lăsat mai prejos. Unul şi-a cântat sexul lui, culoarea şi lungimea, altul fapta care se face cu el şi-aşa mai departe. Vorba ceea, a lui Geo Dumitrescu, „fapta ceea ce-o face omul cu femeia”. Ei, dar nici poetele nu s-au lăsat mai prejos, la urma urmelor şi ele erau participante la fapta ceea, aşa că şi sexul lor a apărut celebrat în poeme. Aici, lumea ceva mai conservatoare a sărit în sus şi trebuie să observ că detenta a fost ca la jucătorii din NBA (ştiţi, înalţii baschetbalişti din USA), deşi după fizicul noilor atleţi n-ai fi zis că sunt în stare de aşa ceva. Şi, vorba unui banc deşănţat de altădată, „şi dă-i şi sari”...

Numai că, doamnelor şi domnilor, „veacul înaintează”, cum vă spuneam, el nu s-a oprit nici după ce Grigore Alexandrescu a stat locului, acolo, în mormântul lui de la Bellu, şi nu văd de ce s-ar opri tocmai acum, când creatorul acestui vers fantastic pentru vremea lui, pilduitor şi pentru a noastră, a cam fost uitat de noile curente literare, interesate să-şi facă loc în societate şi literatură cu orice preţ, inclusiv acela al abandonării oricărei cunoştinţe a ceea ce a fost înainte de ele.

Cât despre poezie, odată cu veacul, avansează şi ea sau, mă rog, merge înainte, nu se ştie dacă progresist sau regresist, căci, dacă ne gândim bine, nici moda n-a fost de la începuturi un meşteşug de acoperire a corpului, decât, aşa, pe alocuri. Imaginaţi-vă că şi azi sunt triburi pentru care sexul, organul vreau să zic, nu e de ruşine, aşa că nu se (prea) acoperă. Atunci de ce şi noi să ne mai batem capul cu chestia asta simplă. Înapoi la natură! Numai că, fir-ar să fie!, pe aici vremea nu ne lasă chiar tot timpul să trăim ca la Ecuator, unde nu ninge şi nu îngheaţă...

© 2007 Revista Ramuri